TERAPIE PRIN LECTURĂ / Cartea care îl vindecă de cancer pe scriitorul Lucian Dan Teodorovici

TERAPIE PRIN LECTURĂ / Cartea care îl vindecă de cancer pe scriitorul Lucian Dan Teodorovici

Îți poți imagina o cameră de spital ca o sală de dezbateri, în care bolnavii participă la colocvii despre zbaterile societății la zi? În care cei ce mâine vor da colțul beau din cârje și vorbesc prostii? Sau dacă mai fac muribunzii amor, cu dor de “petit mort” (micul orgasm), pe gingle-ul lui Cristian Vasile “aprinde o țigară?” Ești amator de slapstick, în versiune românească de caterincă? Atunci e recomandat să vezi filmul lui Radu Jude “Inimi cicatrizate.” Asta dacă nu ești obișnuit cu lectura.  Max Blecher, un super erou, din suferință a creat o capodoperă.

Ți s-a comunicat un diagnostic ghilotină? Nu dispera! Terapia prin lectură este reconfortantă. Dă rezultate

 

Cel care cheamă câinii – o carte despre cum să supraviețuiești tratamentului cu citostatice

“Cel care cheamă câinii”, cartea scriitorului ieșean Lucian Dan Teodorovici, este pentru mine o supriză. Nu știam că autorul meu preferat de la Polirom a fost diagnosticat cu necruțătoarea boală a secolului: cancerul. Asta după ce mai avea o spondilită anchilopoietică.

Niciun rău nu vine de unul singur – crede românul, obișnuit să nu-și provoace destinul. Nu există o circumstanță mai agravantă a bolii decât disperarea, privitul pe pereți și plânsul de milă.

citește și: De ce dispar gustul și mirosul la unele persoane infectate cu SARS-CoV-2?

Teodorovici, suferindul din carte, marcat de eșecul medicinei private din Iași, nu renunță. Ia drumul Feleacului, unde la Institutul Oncologic “Prof. Dr. Ion Chiricuţă” din Cluj-Napoca își descoperă senin diagnosticul. Continuă să-și facă proiecte. Și să scrie, impresionat de pancarta ascunsă după o ghenă de gunoi: “Writing is the only way of life.”

Dacă personajul Soni din cartea cu același nume a lui Andrei Ruse uită de boală făcând sex ca nebuna, povestitorul din volumul autobiografic “Cel care cheamă câinii” își absolvă așteptarea Pet/CT-ului prin scriere permanentă.

Universul alert al bolnavului de cancer

Fiecare cu specialitatea lui. Ideea din cartea lui Teodorovici e că în timpul ședințelor de chimioterapie timpul se comprimă. Așteptarea, stările de rău, greața, poveștile intraspitalicești, permanent legate de boli, deprimă. Numai că personajul urmărit de câini și salvat de Dumnezeu, într-o primă lectură, are ceasul vieții setat. Scrie pe bază de schiță și program. Și la el, la fel ca la finalul partidelor de sex ale Soniei, nimic nu e mai fortificant decât țigara de după.

Autorul are înzestrarea, mărirea și puterea de a se elibera de “eroul propriului ridicol.” N-ar fi decent pentru un autor cu multe proiecte, la doar 42 de ani, să-și plângă de milă, sport național la români.

Așteaptă. Dar nu are o așteptare lâncedă, putrezicioasă sau anahoretică. Descrie lumea cu saft, în propoziții simple. Aduce poveștile la zi. Dă tonuri calde, acolo unde semeni de-ai săi ar fi pictat cu zgură.

citește și: Despre vaccinul împotriva Covid-19

Un matur pe cetățile virtuale

Joacă zilnic ”Cash of Clans”, ca orice luptător sănătos. Asta în timp ce altora din salon li se așează “pe pereți chipuri care aduc ghinioane.”

Dacă întâlnirea sa cu play-maker-ii din Cluj e memorabilă (Partenerii de joc virtual vin să-i aducă “cel mai bun cozonac.” Discută un timp despre maestrul patiser din fundul orașului și apoi tac. N-au ce-și vorbi. Descoperă, totuși, că virtualul le dă subiecte, nu realul), cea cu martora lui Iehova e antologică.

“Mi-ar plăcea mai mult să stăm pe chat și să purtăm lungi discuții despre viața reală, decât să stăm față în față și să discutăm despre viața virtuală,” e concluzia luptătorului Teodorovici, care nu ne-a divulgat numele, în urma reuniunii cu grupul oștii sale de pe net.

Cât despre credința că Dumnezeu vindecă, Teodorovici nu dă sentințe, doar mângâie mâinile pline de grijă ale personalului medical, fără de care calea spre bine ar fi fost pavată de disperări a la precupeața, martoră a Dumnezeului ei, care, în calitate de însoțitoare a soțului bolnav, închide în nas bolnavilor televizorul la un meci al Stelei, deopotrivă cu geamul “pentru că n-a venit ea în spital să răcească.”

De ce naratorul poartă icoana lui Arsene Boca în portact?

Fără a fi un habotnic, Teodorovici recunoaște că-n portact poartă icoana lui Arsene Boca, fără a fi convins că e făcătoare de minuni, asemenea italianului, venit să se vindece taman la Cluj.

Eliberat din complexul suferinței, autorul recomandă, printr-o scriere alertă, simplă, fără abuz de cuvinte, mai multe planuri dincolo de diagnostic, pentru că viața nu se încheie cum ai trage cortina de la teatru.

Cartea începe și se încheie cu ochii de lup care pironesc naratorul, în două etape din viață, în copilărie, și pe patul de spital. Cititorul descoperă că nu sunt decât simple viziuni, doar o mână care mângâie poate fi a Lui.

”Cel care cheamă câinii” aduce un elogiu medicinei oncologice din Cluj, acolo unde și mama mea și-a alinat suferința prin blândețea chipurilor iconice și grija asistentelor, mereu în priză, pentru ca disperarea să nu fure naturelul simțitor.

Dacă întreaga carte pendulează spre gongul final, trebuie spus că Pet/CT-ul a arătat, în finalul scrierii autobigrafice, un pacient vindecat după cura chinuitoare de citostatice.