Emeritul chirurg Ion Juvara i-a salvat viaţa. Ca recompensă, pacientul l-a turnat la Securitate

Emeritul chirurg Ion Juvara i-a salvat viaţa. Ca recompensă, pacientul l-a turnat la Securitate

ion juvara 00Se spune că un mare profesor de chirurgie, Ion Juvara pre numele său, l-a operat cândva pe un ins cam amărât care era bolnav foarte – practic, pacientul a ajuns lat la spital şi nimeni nu-i mai dădea nici o şansă. O intervenţie practicată la timp şi cu mare talent, însă, l-a salvat pe individul cu pricina. Suntem prin anii ’50, la Bucureşti, în plină campanie contra burjuilor, a numelor româneşti de tradiţie, a intelectualilor etc.

Văzându-se salvat, gata de plecare acasă, pacientul îl întreabă pe profesorul Juvara:
– Cum pot să vă răsplătesc, domnule profesor? Mi-aţi salvat viaţa.
– Tu ce lucrezi? – se pare că l-ar fi întrebat profesorul, care, provenind dintr-o familie macedoneană din cele ce se bătuseră cu mult nesaţ cu turcii, era familiarizat cu labilitatea balcanică, în toation juvaraă splendoarea ei labirintică.
– Sunt dulgher, dar mă pricep cam la toate.
– Bine. Uite cum o să facem. Vino la mine acasă peste două săptămâni, după ce te întremezi.
Zis şi făcut. Vine dulgherul la profesor acasă, iar acesta îl roagă să-i facă o nişă într-un perete, dar să i-o facă astfel încât să nu se vadă şi să nu fie bănuită de nimeni.
– Şi, vezi, adaugă profesorul, nu trebuie să mai spui nimănui de nişa asta. Nici chiar eu n-o să zic nimănui, nimic -nici chiar familiei mele.
– Se poate, domn profesor? Cum o să spun?
Face dulgherul nişa, iese aşa cum şi-a dorit profesorul, după care consideră amândoi, profesor şi dulgher, că datoria vieţii salvate era spălată.
Şi trec lunile. Să fi trecut chiar şi un an până când, la un moment dat, la uşa profesorului bate Securitatea.
– Am auzit că aveţi o ascunzătoare plină cu cocoşei, zic cei de la Securitate.
– Ascunzătoare?! Cocoşei?! – face profesorul pe niznaiul.
– Da, tovarăşe, ascunzătoare şi cocoşei, ia mai lăsaţi-ne în pace cu figurile astea că ce, credeţi că noi nu ştim ce şi cum? Ia, se înforţoşează securistul, poruncindu-le subordonaţilor, ia treceţi băh, la percheziţie că ăştia chiar cred că suntem proşti!
Şi se apucă ei de treabă. Se duc aţă la locul unde fusese săpată nişa, se apucă de dat în pereţi cu secera şi ciocanul, sparg nişa şi găsesc în fundul ei o casetă frumoasă, din lemn.
– Credeai că ne fraiereşti, ‘ai? Cu noi ţi-ai găsit să te joci, mă, banditule?
Profesorul rămâne impasibil, securiştii scot caseta din nişă. Li se pare cam prea uşoară, dar nu comentează, o deschid deîndată, pentru a certifica flagrantul.
Ei, şi imediat după ce au deschis caseta, iată că le cade faţa tuturor.
După aia li se lungesc mutrele. După aia se înfurie, dar nu mai aveau nimic de făcut.
Mda. În caseta cu pricina nu găsiseră decât o biată coală de hârtie pe care erau scrise, extrem de caligrafic, următoarele cuvinte:
“ACEASTA ESTE RECUNOŞTINŢA OMENEASCĂ. ÎI MULŢUMESC DIN SUFLET PACIENTULUI MEU CĂRUIA I-AM SALVAT VIAŢA.Ţ