De ce îşi făceau oamenii găuri în cap?

Britanica Amanda Feilding, contesă de Wemyss și Martie, a decis prin anii 1970 să-şi facă singură o trepanaţie, adică o gaură în cap. A şocat pe toată lumea. Ea susţinea că prin dezvoltarea şi întărirea osului frontal la bebeluşi se diminuează fluxul sanguin la creier. Ea a încercat o eliberare prin propria operaţie, la maturitate. A văzut că o serie de prieteni de-ai săi s-au salvat de migrene şi au avut stări mai puţin nervoase. Ulterior, prin anii ’90, a candidat în alegerile parlamentare pentru a atrage atenţia asupra acestui subiect, refuzat de medicina modernă.

Amanda a studiat situaţii similare pe alte continente. Conduce un ONG care vrea să promoveze beneficiile trepanaţiei.

Întrebată de un jurnalist britanic, a spus că e una dintre cele mai vechi operaţii din lume. Civilizaţiile străvechi nu aveau explicaţii ştiinţifice, dar prezentau raţiuni ezoterice.

În unele locuri, operația se făcea „ca să lase lumina să intre” sau „ca să iasă demonii”. S-a folosit cu succes pentru a trata migrenelecronice și epilepsia și era o practică foarte des întâlnită până la Primul Război Mondial, când doctorii au început să facă lobotomii – de atunci trepanația a fost privită ca o practică primitivă.

Neurochirurgia, așa cum o știm astăzi, a apărut de abia la sfârșitul secolului XIX. Chirurgii creierului o folosesc pentru drenajul sângelui sau pentru extragerea unor tumori, scrie Medical News Today.

Cu toate acestea, acţiunea de a-şi face omul GAURĂ ÎN CAP, cunoscută acum ca „trepanare”, ESTE mult mai veche.

Când au făcut oamenii pentru prima dată aceste proceduri și de ce?

De ce strămoșii noștri au găurit găuri în craniu?

Termenul „trepanare” derivă din cuvântul grecesc antic „trypanon”, care înseamnă „călăreț” sau „auger” (burghiu).

Deși există unele diferențe minuscule, în modul în care oamenii au efectuat trepanarea, de-a lungul veacurilor și în diferite părți ale lumii, elementele de bază rămân neschimbate.

Această procedură – cunoscută și sub denumirea de „trepanning” sau „trephination” – necesită efectuarea unei găuri în craniu folosind un instrument ascuțit.

De ce strămoșii noștri au considerat că este necesar să străpungă craniul și când datează trepanarea? Cercetătorii studiază aceste întrebări de ani buni.

Originile timpurii ale trepanării

Cele mai vechi cranii cu dovezi de trepanare, descoperite de-a lungul timpului, datează din perioada mezolitică – în jurul anului 6000 î.C, mai precis în epoca de piatră.

Potrivit lui Éric Crubézy – al universității Paul-Sabatie din Toulouse, Franța – și colegii săi, „Cele mai vechi exemple de trepanații (mezolitic) au dimensiuni reduse, [și] apar în populații de vânători-culegători la distanţe mari în timp şi spaţiu unul de altul în timp.”

Alte exemple de trepanare antică – în care craniile par să poarte amprentele unei tehnici de trepanare mai puțin rudimentare – provin din perioada neolitică, din locații precum Cehia, Franța și unele regiuni din America de Sud.

Trepanarea a continuat să evolueze în timpurile moderne

Atât romanii, cât și grecii antici au practicat trepanarea într-o anumită formă. Părinţii medicinei moderne, Hipocrate ( 460 î.C. – c. 370 î.C.) și Galen ( 130 d.C. – 210 d.C.), au fost şi ei preocupaţi de subiect. Ei considerau că trepanarea era necesară pentru drenarea puroiului din cap în urma infecţiilor, dar avertizând de posibilitatea infecţiilor şi a apariţiei nebuniei.

În Epoca feudală, practicile trepanării s-au redus

Există, de asemenea, dovezi care sugerează că trepanarea a continuat să apară în anumite părți ale Europei medievale, precum Spania. Cu toate acestea, potrivit autorilor unui studiu de caz din 2011, „trepanațiile chirurgicale medievale sunt mult mai puțin frecvente și sunt cunoscute doar câteva cazuri pentru întreaga Europă”.

Cu toate acestea, în America de Sud, mai precis în Peru, procedura părea să atingă un nivel ridicat de popularitate și precizie între secolele XIV și XVI D.C.

 

De ce au făcut-o strămoșii noștri?

Când vine vorba de motivația din spatele practicilor antice de trepanare, există mai multe întrebări decât răspunsuri – în special pentru că populații diferite au practicat-o din diferite motive.

Scopul trepanării timpurii rămâne neclar.

Fernando Ramires Rozzi și Alain Froment sugerează că, în epoca neoliticului, oamenii ar fi putut să o facă din motive medicale.

Cei doi susțin că strămoșii noștri timpurii şi-ar fi exersat mai întâi abilitățile pe craniile animalelor, dând exemplul unui craniu de mistreț și al unui craniu de vacă care poartă semnele trepanării.

Studiind craniile antice ale vacilor, Rozzi și Froment sunt de părere că trepanarea a avut loc pe un organism viu, ca o intervenție veterinară.

Vaca de la Champ-Durand, descoperită cu gaură în cap, indică existenţa acestei practici de 4000 de ani.

Ungurii găureau ţestele pentru o mai bună comunicare cu spiritele

Cercetările şi studiile relicvelor europene nu duc la un numitor comun privind motivul trepanării.

De exemplu, populațiile maghiare au efectuat trepanări ritualice după moarte, dar nu este clar de ce alte grupuri europene au recurs la efectuarea trepanării în timp ce persoana era încă în viață.

Totuşi, ultimele cercetări, arată că triburile lui Attila practicau trepanarea în timpul vieţii. Curios este că numai între secolele VIII-XI. D.C. s-au evidenţiat astfel de acţiuni. În credinţa maghiarilor veniţi din stepele de dincolo de Urali, sufletul se află în cap, iar răzuirea porțiunilor de os al craniului deasupra capului ar putea îmbunătăți comunicarea cu spiritele.

Mai întâi motive medicale şi apoi cele spirituale

Potrivit autorilor unui studiu din 2011, TREPANAREA a avut ca obiectiv tratarea leziunilor fizice şi a problemelor de sănătate mintală, cum ar fi epilepsia. În concluziile lor, mai apar şi alte explicaţii, mai ales de natură spirituală, de exemplu:

. „motive magice / religioase, cum ar fi eliberarea demonilor care ar putea tortura minţile oamenilor

– grăbirea creşterii copilului pentru a ajunge mai rapid la vârsta adultă, pentru a fi transformat în războinic”

– motive terapeutice pentru a trata tumori, convulsii, epilepsie, migrenă, pierderea cunoștinței și modificări de comportament”

– tratamentul traumatismelor craniene

Totuși, studiul craniilor antice din Peru arată că în multe cazuri au fost vindecări de succes, pacientul trăind mult după operaţie.

Într-un interviu pentru National Geographic, antropologul John Verano – autor al cărţii: The Art and Archaeology of Trepanation – sugerează că incaşii au descoperit trepanare accidental, sesizând că ar putea fi o intervenție medicală utilă. La început, PENTRU îndepărtare VREUNEI bucăţi de os, după vreun accident, pentru evitarea morţii pacientului, apoi la chestiuni mai ample de salvare a vieţilor.

Cercetătorii susţin mai mult raţiunile medicale, decât cele spirituale, de mai bună comunicare cu spiritele.

Trepanarea în timpurile moderne

Trepanarea a continuat să se dezvolte de-a lungul timpurilor moderne. Multiplele descoperiri şi cercetări fac ca specialiştii să susţină că trepanarea este precursorul neurochirurgiei.

Istoricii medicinei se referă la secolul al XVIII-lea, denumit nu se ştie de ce „secolul trepan”. Acest lucru se datorează faptului că, la acea dată, chirurgii europeni au devenit interesați în special de posibilele utilizări ale acestei practici.

Mai întâi veterinarii

Se presupune că trepanarea din secolul al XVIII-lea a luat prima dată forma unui tratament veterinar; medicii veterinari ar fi operat animalele domestice pentru a le trata pentru diferitele infecții sau pentru a le elimina tumorile.

Bazele craniotomiei

De-a lungul secolului, medicii au folosit trepanarea pentru a trata confuziile și inflamația creierului. Până la sfârșitul anilor 1700, comunitatea medicală era împărțită cu privire la beneficiul sau vătămările produse de astfel de procedură.

În secolul al XIX-lea, trepanaţiile au fost deosebit de populare, mai ales în perioada războiului civil american (1861-1865). Atunci medicii le-au folosit pentru curățarea și tratarea rănilor capului.

Mult mai târziu, TREPANAREA a fost schimbată cu  CRANIOTOMIA.

În anii 1990, trepanaţia a ajuns o modă prin flower-powers. Au fost necesare mari intervenţii publice ale specialiştilor pentru a avertiza populaţia de riscurile majore, chiar uriaşe ale unor astfel de acţiuni, fără recomandare medicală.