Cum şi-a tras Sara puteri magice?

Cum şi-a tras Sara puteri magice?

Copilăria este întotdeauna ingenuă. Adolescenţii îşi scriu poezii:

În cimitir, un băiat m-a aşteptat.

El a spus: “Sărută-mă,

îmbrățișează-mă,

spune-mi că mă iubești. ”

O aud pe Sara, de 14 anişori, fiica vecinei, stând sub salcia bătrână. Beau cu mama ei o cafea. Şi-a lăsat deoparte jocul cu piraţi, iar păpuşile sunt demult abandonate în subsol, gândesc eu. Mă prefac că nu aud, dar mă-sa îngheaţă instantaneu de groază la cuvintele ei. O apucă furia. Îmi zice nervoasă că cineva, probabil un băiat din clasa ei a învăţat-o la prostii. Sare să o strige. Spăşită, Sara vine şi încuviinţează. Recunoaşte că a fost sub un măr cu un băiat din clasa vecină, dar spre deosebire de o altă colegă, Clara, ea nu s-a dus în spatele  mausoleului. Dar de unde poezia asta? – întreabă mama. Păi, m-a învăţat Clara, a spus ea, smiorcăită. Începe să-şi pişe ochii. Cuprinsă brusc de dragoste, mama o ia în braţe. Dar ce simte? Un miros ciudat. “Dar ce aţi făcut în cimitir, dear?”, întreabă după o pauză cât o zi de post. Romi a adus nişte pisici şi le-a ars cozile. “Aoleo!” – sare din nou mama. Îi cere să ne povestească. Şi Clara liniştită spune că are în buzunar cenuşă de pisică. “Şi ce faci cu ea?”- mă bag şi eu în seamă. “Păi îmi pun pe buze când mă voi reîntâlni cu Romi, pentru că vreau să am puteri magice.” Deodată, juna o ia la sănătoasa. Mama nu mai ştie ce să spună. Să vorbească despre ritualuri sau despre dragoste?