Confesiuni despre prezent

Confesiuni despre prezent

Sunt medic dar înainte de toate ca şi voi sunt om. Cu temerile, angoasele şi emoţiile sale. Am ca şi voi familie şi mai ales părinţi în vârstă. Şi mi-aş dori ca acest eveniment medical şi istoric la scară planetară să treacă fără urmări pentru cât mai multe familii cu putinţă.

Ceea ce se întâmplă însă acum în sistemul medical din România în lupta aceasta oarbă cu inamicul public numărul 1 al epocii are atât de multe faţete încât merită comentat în detaliu.

Luptăm cu un inamic practic necunoscut, deci lipsa informaţiei ne face mai vulnerabili. Privim la experienţa  altora, precară şi ea, dar adesea nu luăm aminte de greşelile sau de progresele făcute de aceştia. Se încearcă şi originalitatea autohtonă  fascinantă dar şi atât de riscantă. Dacă ne iese vom declara cu emfază că inventivitatea şi originalitatea românească ne-a ajutat din nou să ne descurcăm.

Ţara cu cei mai mulţi medici şi asistente, îmbolnăviţi

Suntem cred (dacă informaţiile sunt corecte) ţara în care în plină curbă ascendentă a epidemiei s-au îmbolnăvit deja cei mai mulţi medici şi asistente. Şi nu din vina lor, ci din inconştienţa multor iresponsabili care au minţit în mod repetat şi au accesat servicii medicale. Şi deoarece continuăm să îi expunem fără mijloace adecvate de protecţie, riscăm ca în plin război ( a se citi vârful pandemic) să avem o armată împuţinată semnificativ. Dacă adăugăm ideea că ne trimitem această armată şi neechipată sau cu improvizaţii inacceptabile în termeni de echipamente, este lesne de prevăzut rezultatul final al încleştării.

Citeşte şi: EROII DIN LINIA I / 16 cadre medicale din Iaşi redeschid Spitalul din Suceava

Pictura Vizita doctorului, artist Jan Steel

Până acum s-a culpabilizat corpul medical şi s-a hăituit mediatic (şi nu numai)  încât greu de crezut că există o altă breaslă mai urâtă. Nu am fost linşaţi la propriu pentru că totuşi oamenii aveau nevoie de noi şi de sistemul sanitar (aşa amărât cum este el) pentru a supravieţui, pentru a se trata şi pentru că pur şi simplu unii au înţeles că medicii îşi fac datoria cu abnegaţie si profesionalism, dar că nu există pădure fără uscături. Acum brusc, timp de 2-3 săptămâni medicii şi asistentele au devenit eroii şi salvatorii patriei şi poporului. Şi pentru că excedaţi de lipsuri, înfricoşaţi de trimiterea la luptă fără protecţie, au decis să vorbească, să ceară echipamente de protecţie şi reguli clare, au redevenit ţinte. Unii au cedat psihic, alţii au renunţat la don-quihotism realizând că nu vor primi echipamentele necesare decât foarte târziu sau deloc. Şi au redevenit blamabili şi culpabili.

Deontologii ar trebui să ia o pauză

Şi ca în orice perioadă tulbure apar deontologi care acuză, invocând jurământul lui Hipocrat. Nu-mi amintesc un paragraf din acel minunat jurământ profesional în care medicul se angaja să se sinucidă pentru binele semenilor. A face toate eforturile pentru tratarea aproapelui este o nuanţă diferită de ideea de a te arunca în luptă cu pieptul dezgolit în bataia puştii. Medicii şi asistentele sunt catalogaţi brusc laşi şi fricoşi deoarece se gândesc la famillile lor şi de ce nu şi la ei înşişi. Şi că cer să fie respectaţi ca să poată respecta jurământul profesional şi conduita morală şi emoţională ce îi călăuzeşte.

Doctor Gachet, Van Gogh

Şi nu în ultimul rând experienţele diletante de prin spitale continuă. Deşi directivele şi ordonanţele militare sunt clare şi explicite, mulţi înţeleg să inoveze sau să aplice absolut aiuristic metodologiile de lucru. Circuitele din spitale nu s-au modificat odată cu apariţia acestui virus, deci trebuie adaptate şi folosite cu înţelepciune pentru a reuşi să se scadă riscul de contaminare în comunitatea intraspitalicească medici-asistente-pacienţi.

Citeşte şi: Povestea proiectului de VACCIN românesc împotriva COVID-19

Din fericire sunt mulţi  oameni de bine care îşi amintesc că au fost trataţi la înalte standarde în spitalele de stat din ţară (cum mi-a transmis şi mie personal un fost pacient ) sau pur şi simplu vor să ajute. Şi fac donaţii generoase de echipamente de protecţie. Atât cât se poate şi la standardele la care au putut găsi la furnizori. Şi aceştia au întâmpinat adesea unele ciudăţenii birocratice. Doamne ajută ca au fost mici excepţii.

Stresul induce modificări organice

Oamenii din spitale ca şi cei de acasă sunt speriaţi. Aşteaptă şi nu ştiu ce o să se întâmple. Dacă şi când vine momentul bătăliei acestea de care se tot face vorbire. Sunt apăsaţi psihic de zilele de izolare socială. Majoritatea locuiesc la bloc. Sunt închişi la propriu între pereţi. Şi mai au şi frica apariţei vreunui caz pe scara blocului. Acolo risc de contaminare şi focare de boală. Şi vin cu teama justificată şi la serviciu. Şi cum boala evoluează uneori fulminant nu ştiu dacă se vor mai întoarce acasă la cei dragi. Pentru că pe lângă starea de stres care induce modificări organice, vor fi şi obosiţi, foarte obosiţi. Şi dacă lucrurile continuă aşa, neprotejaţi. Combinaţia perfectă în sens infaust.

Lecţia de anatomie a dr Tulp – Rembrandt

De aceea au apărut renunţări şi demisii din sistem. Constituţia şi drepturile omului prevăd dreptul la sănătate. Inclusiv al personalului medical. Dacă statul nu asigură condiţiile minimale de protecţie a sănătăţii, personalul medical poate refuza să presteze actul medical sau să renunţe pur şi simplu. Înainte de a fi blamaţi de deontologi de profesie sau de ocazie, de indivizi care trăiesc din datul cu părerea sau de specialişti de conjunctură, cred că medicii şi asistentele ar trebui ajutaţi şi susţinuţi. Când vor simţi acest suport cu siguranţă că nu vor mai renunţa şi vor lupta cu toate resursele. Pentru că  de fapt asta fac zilnic şi când nu este pandemie.

Armata ţării defilează cu tot ce are mai bun de ziua naţională, performează în teatrele de operaţiuni din lumea aceasta, iar acum susţine eforturile autorităţilor pentru perioada stării de urgenţă. Daţi-i voie şi armatei implicate în acest război biologic să arate ce poate, dar daţi-i echipamente, arme şi muniţie.

Şi v-aş ruga lăsaţi comentariile, răutăţile şi culpele pentru perioada când vom reveni cu toţii (care vom mai fi), în viaţa socială. Atunci se vor găsi destui care să ridice piatra.